La patul muribundului

Vreti sa stiti ce-i medicina? Medicina e panica. Medicina, cel putin cea pe care am vazut-o in ultimele zile, e o mila administrata cu tragere de inima.

Am un muribund in casa, barbat, 86 de ani.

Diagnosticul si semnele clinice suna ceva de genu’:

Alzheimer – stadiu terminal, nucleul deglutitiei partial distrus

Parkinson – stadiu avansat

Incontinenta urinara si intestinala

Infectie urinara de la scutece

Acum, venita la pachet: achalazie esofagiana si o congestie a colonului, rezultand in ceea ce veti invata voi la fiziologie daca da domnu’ un prof’ de LP cel putin la fel de bun precum dr. Keresztes – Voma Fecaloida….yaaay….

Prognostic ad vitam: maximum o saptamana, confirmat de medic specialist in neurologie si medic specialist in medicina interna

Surprinzator, a fi pe langa un muribund nu e acea experienta transanta si sfaramatoare de inimi pe care o vezi in filme, si nici nu contine in sine mari cugetari filosofice despre efemeritatea vietii umane. Moartea este propria sa filosofie, si nu lasa nimic altceva decat observatii superficiale sa-ti patrunda in minte cand ii ingrijesti clientul.

Ieri au inceput ansele de aparare (intrebati orice profesor), pacientul acuza dureri de splina, cica. Era colonul stang, unghiul splenic, deci pe-aproape. Vaietul unui suferind de Alzheimer e ca ganguritul unui copil, doar un pic mai intens la capitolul decibeli. E aproape enervant, va spun. Nu-i sfasietor atunci cand ai trait cu pacientul buna bucata de vreme, si procesul descompunerii corpului vine insidios.

E aproape blanda adaptarea, parca moartea ar fi un lac in care iti bagi degetele de la picioare incet si testezi temperatura. Tot mai adanc iti scufunzi pielea care incepe sa tremure, dar degeaba, pentru ca tu tot continui sa te scufunzi din voia ta, stiind ca trebuie sa te obisnuiesti.

Intr-un final ajungi cu apa pana la brau. In afara de micsorarea unui anume apendice masculin, schimbarile percepute sunt minore.

Cand a trebuit sa-i fac injectii cu opioide, aproape ca nici nu-mi tremura mana, si nu auzeam schelalaitul dureros al bunicului meu in timp ce infigeam acul in pielea sa mult prea sensibila la durere. Si-a inchis ochii cu un oftat linistit cand i-am dat darul somnului. Apa a inceput sa para mai calduta.

Orice lac de munte, oricat de cristalin ar fi, tot noroi are la fund, si la un moment dat va trebui sa imi bag si capul sub apa, sa inot, sa ma obisnuiesc complet cu noul meu mediu. De apa in sine nu mi-e frica, ci de noroiul pe care il voi calca.

Ciupy

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s